Acest obscur obiect al coachingului si...singuratatea alergatorului de cursa lunga 

Episodul 1

"E adevarat, putem fi cei mai buni. Dar nu la acelasi lucru. Si nu putem deveni cu adevarat decat spicul semintei de grau din noi. Putem fi cei mai buni la ce suntem noi cu adevarat, pentru ca in unicitatea noastra suntem cei mai buni."

Miercuri, 19 Martie 2015 

Circula o idee. Pentru o idee moarta e foarte vie prin mai toate locurile pe unde umbla ideile.  O stiu pe pielea mea, uneori insuficient tabacita. Circula fie pe facebook-ul in aparenta global dar in fapt extrem de local, fie in cafenelele si "cultural hot-spot-urile" clujene pline (si) de oameni sinceri se inghit pe nerasuflate,  delicatese de intelepciune din tot felul de "bucatarii spirituale". Si, normal, in mintea si vietile celor ce le dau curs rezulta o indigestie de toata frumusetea. Sa mai luam un digestiv, un Unicum, ceva, spre lamurire :). Printre ideile astea exotice, cu origine in India, ca multe alte adevaruri pe jumatate, se numara si ideea cu pricina, pe cat de frumoasa pe atat de otravitoare: ca pot fi ce vreau eu si cat de bun vreau eu sa fiu, la orice. 

E la fel de adevarat ca si fabula aia cu fazanul (ca sa nu-i zic gaina, ca in varianta originala;))  ce vede un vultur ce crescuse cu el in cotet cum isi ia zborul si devine el insusi la un moment dat, iesind din minciuna ca e si el fazan. In fabula asta accentul e de obicei pe vultur, pe regasirea lui de sine. Dar ce sa zic despre fazanul nostru, si toti ceilalti martori ai zborului? Ce concluzie sa traga ei?  Prin vizualizare si antrenament, prin imitatie si mimetism, avand un vultur langa el, un coach, dupa o suficient de lunga gandire pozitiva va deveni si el vultur, nu? Sau invers. Poate ca vulturul prin antrenament devine fazan, sau fetita mamut din Ice Age devine oposum. Ca doar putem fi orice vrem noi, nu? Si putem fi toti cei mai buni, nu? 

Da. E adevarat, putem fi cei mai buni. Dar nu la acelasi lucru. Si nu putem deveni cu adevarat decat spicul semintei de grau din noi. Putem fi cei mai buni la ce suntem noi cu adevarat, pentru ca in unicitatea noastra suntem cei mai buni. 

Nebunia trepidanta si minciuna halucinanta in care traim, "frecventa asta accelerata a pamantului" ne fac sa credem aberatii. Ceva similar cu ideea ca daca un un pui de ciobanesc belgian isi ia un coach bun si sa straduieste tare o sa devina bichon maltez. Ca asa vrea el. Socrate ii raspundea unui sofist, Protagoras pare-mi-se, la o faza similara, ca da, poate el, sofistul, sa-i demonstreze orice, de pilda ca piatra din mana lui exista dar si ca nu exista, ca da, sigur, orice pana-i pica piatra-n cap si-l trezeste. 

E plin de coach-i. Cand am inceput eu sa fac asta nici nu stiam bine cum se scrie. Nici nu stiu de unde am auzit de el. Nimeni nu facea coaching. Se vorbea un pic de mentorat. Nu fusese interes, nu era "piata" pentru coaching. Lumea era prea preocupata sa construiasca ceva, orice, in desertul tranzitiei. Si sa incepem sa intram in Europa. Si sa faca bani pe drum. Si se putea. Era 2005. Lucrurile explodau in economie si cresterile erau fantastice. Atunci, dupa o vreme, a si aparut nevoia. Si cineva m-a chemat sa il invat, sa il ajut, sa faca ce? Ce facusem eu. Asa am inceput sa intru pe cararea vocatiei mele. Pentru ca am fost chemat. De o voce. Care imi spunea, imi cerea: tu ai fost acolo, as vrea sa merg si eu in directia asta. Fii oglinda mea! Fii ghidul meu! Fii calauza si colegul meu de drum!

Pentru ca un coach e inainte de orice, un inainte mergator. Un alergator de cursa lunga ce se opreste sa ia ai pe altii cu el. Un antrenor de schimbare, de devenire, de implinire. Si darul lui cel mai de pret sunt, paradoxal, nu retetele de succes cat autenticitatea esecurilor lui. E viu si uman si autentic si plin de cicatrici, de cate-o cununa de lauri si de mai multe esecuri. Cum zice o gura de aur din intelepciunea romaneasca: tot patitu-i priceput! 

Cine nu si-a julit talpile umbland prin hatisuri, a mers pe drum batatorit, pe autostrada. Autostrazile sunt foarte bune si eficiente da-s locuri comune, batute de toata lumea, cunoscute ca-n palma de multi. Multi inseamna normalitate, regula. Autenticitatea necesita riscul iesirii de pe autostrada, riscul esecului, al ranii, al disperarii si mai ales victoria ridicarii si invingerea esecului. Macar cu o data mai mult de cate caderi am avut.

Daca e sa aleg sa ma duc pe dealurile verzi ale Africii cu un ghid, ma duc cu unul care a mai fost si poate a si scris despre asta. Daca am de ales, ma duc cu el nu cu cineva care a citit cartea lui inaintea mea.  (Il voi iubi intotdeauna pe Hemingway, aventurier, scriitor de exceptie, om autentic, vanator pe dealurile verzi ale Tanzaniei pe cand inca se putea vana acolo. Mi-ar fi placut sa umblam impreuna o vreme). 

Cum arata un coach? Cum arata un model? ... va continua... 

Dragos Birlea, Management & Life Coach

Episodul 2

"Coach-ul nu ma face sa fiu cel mai bun ci scoate ce-i mai bun din mine. Ca de aia se cheama asa. Ca are ochi pentru valoare, pentru potential, pentru promisiune. Ca-i pasa. Ca are curaj sa riste, ca umbla in adevarul esecului dar si in incurajarea ridicarii."

Miercuri, 25 Martie 2015 

Cum arata un coach? Cum arata un model? El nu arata. El este. Daca arata, inceteaza sa mai fie. Un model e experiential prin definitie. Autenticitatea vine din traire, e irepetabila.  El a trait, traieste. Si spune ce face. Si face ce spune. Ca la ISO. E provocarea existentiala prin excelenta. Daca o face pentru altii, pentru altcineva, a esuat inainte de a incepe. Presupune inainte de orice, vulnerabilitate. Presupune un munte de esecuri. O vale, mai multe, ale plangerii. O mie de prabusiri. Si o mie unu ridicari. O ridicare e mai importanta decat orice prabusire.

Coach-ul nu ma face sa fiu cel mai bun ci scoate ce-i mai bun din mine. Ca de aia se cheama asa. Ca are ochi pentru valoare, pentru potential, pentru promisiune. Ca-i pasa. Ca are curaj sa riste, ca umbla in adevarul esecului dar si in incurajarea ridicarii. O data, de doua ori, de 10, de 70 de ori cate 7. Pana iese ce e menit, ce a pregatit Dumnezeu, sa iasa. Coachul e un credincios. In cel mai adanc si mai pur sens.  Isi crede ochilor, crede in intuitia lui, crede in potentialul celui din fata, crede ca bolile inimii lui si deformarile de pana acum pot fi indreptate, crede in el insusi, crede in adevar, in compasiune, in curaj, in inteligenta, in rabdare, in rod si mai ales in bucurie. Coachul ma intreaba daca eu chiar vreau sa devin "eu insumi", autentic, sa-mi descopar adevarata identitate. Si daca sunt dispus sa platesc cu durere si renuntare. Daca chiar vreau sa dau drumul la ceva ce a fost util candva dar nu mai e, daca vreau sa accept, sa primesc ceva nou in schimb, ceva cu adevarat al meu. Apoi ma testeaza. Ca diferenta intre "as vrea" si "vreau" sta in plata pretului, in hotararea de a continua atunci cand doare si e greu. Cand tin suficient de mult la mine ca sa imi fac binele cu forta. El nu poate. Nimeni nu ma poate cu adevarat forta sa fac ceva impotriva vointei mele. Eu pot sa fac ceva insa impotriva sclaviei limitelor impuse si autoimpuse. Ma pot elibera de ele, pot deveni vultur sau fazan sau curcubeu sau soare, sau ce a pregatit Dumnezeu pentru mine. Numai aia ma va face fericit. 

Pentru asta am nevoie sa inteleg ca raul nu e egal cu durerea si ca in niciun caz placerea cu binele. Apoi imi pune o oglinda in fata, ma ajuta sa ma vad asa cum sunt acum, in lumina cruda.  

Cum? prin intrebari. De fapt eu am (aproape toate) raspunsurile, dar nu le vad fara oglinda intrebarilor lui. Socrate mosind ideile prin intrebarile catre discipoli si cetateni din agora. Maieutica. Si apoi, prin compasiunea omului cazut de multe ori ma ajuta sa accept. Si, apoi,  ma ajuta sa intuiesc acea promisiune adanca din mine, acea chemare a fluturelui ascuns inca in stadiu de omida, ce inca nici cocon nu e, sinele meu parasit si subnutrit de prin copilarie. Apoi ma ajuta sa imi vad ranile si durerile supurande sau cicatrizate si amareala si caile gresite pe care umblu de atata neiertare de oameni dragi si mai ales neiertare de mine. Uneori ma supar pe el. Tare. Imi vine sa dau in el, ma enerveaza, el cu intrebarile lui, si cu pretentia lui implicita ca stie el mai bine ceva, si cu siguranta sau aroganta sa. Si cand incep sa dau, face aikido cu mine, ma intelege, evita loviturile, intelege ca a ajuns aproape de vindecarea unui punct sensibil, se intreaba in continuare cum ma poate ajuta. Gaseste calea pentru mine. Ma provoaca si ma incurajeaza in acelasi timp.

Coach-ul e om, inca, din fericire, imperfect, poate fi orgolios, poate mai orgolios ca altii, e boala profesionala ce vine la pachet. Riscul e mare. Provocarea uriasa. Caderile lui, de foarte sus, dramatatice.  El are la randul lui nevoie de un coach, de cineva care sa-i arate asta si sa il ajute sa accepte si sa il ghideze din satelit prin labirintul, jungla in care a ratacit. Sa il ajute sa se predea complet Celui de unde-i vin darurile. Adevaratul si singurul coach e Dumnezeu. Pentru ca doar el e punctul fix, autosuficient, care se cunoaste si se vede si se poate baza pe Sine insusi.

Despre asta vorbim aici. Despre coach-i si tot felul de alte ciudatenii. Adica cei care-i urmeaza si mai mult, isi pun vietile in mainile lor, si mai mult, risca atat de mult ca sa invete sa devina. De ce as face asta? Doar e plin de modele in jur.  Doar sa aleg unul. Apoi, traforaj viteza.

Ce am nevoie sa vad eu ca om umblator cu el si dupa el ca sa cred? "Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste", zice Dinica in Filantropica. O poveste. O mie de povesti. Si inca una. Povesti cu nopti de agonie si zori de speranta. Si asta in fiecare noapte. O mie si una de nopti. Povestea celor ce au mers inainte. Si povestea celui care merge dupa. Povestea mea si a ta. Intotdeauna cel ce merge inainte merge dupa cineva. Si duce pe altii dupa el. Uneori acel cineva e un vis, o idee, o chemare de departe sub forme nalucitoare a unui cineva. Alteori  e in carne si oase. Si chemarea devine umblare. Umblare impreuna.

 Si in tot timpul asta imi spune o poveste. Povestea lui. Povestea care l-a adus in fata mea. Povestea unei deveniri, a unui lung mers pe un drum, a singuratatii alergatorului de cursa lunga. Si cand am vazut unde sunt si cand am acceptat si cand am iertat si cand am ajuns sa fiu recunoscator, imi spune o alta poveste. Povestea mea. Povestea a ceea ce voi fi eu. Ca de aia e farmecul discret al coachingului...ca spune povesti frumoase. Si adevarate. Despre lucruri obscure, dar care-s acolo in promisiunea devenirii. Ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Si printre povestile alea e ascunsa si cea a alergatorului de cursa lunga din mine. Care nu e singur. Are un antrenor. Cineva care vrea, stie, poate si a mai facut. Se pricepe, e de incredere si mai ales, ii pasa de mine.

Dragos Birlea, Management & Life Coach 

Episodul 3

"Cine e cel ce-l urmeaza? Sunt eu, eu cel care caut de atata vreme un raspuns, mai multe, speranta, autenticitate, onestitate, curajul de a fi eu insumi." 

Miercuri, 08 Aprilie 2015  

 Coach-ul e un pionier care se intoarce. Cel ce merge inainte uneori vine inapoi. Se intoarce dupa mine. Se intoarce pentru mine. Pionierul ce descopera gurile Mississippi-ului, marchiz de Iberville, se intoarce sa aduca o bucata de Franta dupa el.  Sau Shakelton care fuge din iad ca sa se intoarca dupa mine, sa ma scoata din iad. Sau, si mai ales Isus Hristos care vine din afara creatiei, intra in ea, traieste viata mea, reuseste sa invinga toate tentatiile, suporta nedreptatea, durerea, separarea, coboara in iad, urca in ceruri si apoi se intoarce pentru tine si pentru mine. Sa ma duca cu El. Cel mai bun coach. Coach-ul care ma invata umbland cu mine, fiind, invatandu-ma sa fiu, in antrenamentul de viata de aici si mai ales in viata adevarata din urmatorul nivel.

Coachul se intoarce pentru ca ii pasa si, uneori, ca sa poata si el merge mai departe. Ca sa poata aduce lumina in intuneric, sa-si scoata echipa din iadul inghetat ca Shackelton, sau New Orleans-ul intr-o Louisiana ce exista acum doar prin colonistii adusi de Iberville. Inainte era doar mlastina. Cum zice proverbul african: "cel ce vrea sa ajunga repede, umbla singur. Cel ce vrea sa ajunga departe umbla impreuna". Pionierul care vrea sa mearga departe se intoarce sa umble cu mine. Pentru ca umblarea adevarata e interioara. Si miile de mile, pe mari si pe uscat, sunt doar prilejuri de aventura, in cautarea Edenului interior, al locului de intalnire intre sine si Dumnezeu, aventuri insa ce duc prin jungla sau pustiul, prin cataractele si avenurile sufletului fiecaruia. Si cel ce merge inainte, intorcandu-se dupa mine, merge mai departe la randul lui. Cand merg impreuna cu cineva printr-un loc prin care am mers singur inainte, merg pentru prima oara.

Cine e cel ce-l urmeaza? Sunt eu, eu cel care caut de atata vreme un raspuns, mai multe, speranta, autenticitate, onestitate, curajul de a fi eu insumi. El merge inainte pe drumul lui cazand si ridicandu-se, julit si ars, senin si increzator, ridiculizat si ignorat, bogat pana la plenitudine de un sens interior care il face sa izvorasca apa vie. Cata vreme bea seva credintei interioare, merge pe apa. Cand se indoieste cade, se scufunda, se prabuseste, ca Petru mergand pe apa, ca R2D2 cand Luke isi pierde concentrare in jungla pe Dagobah. Faine metafore, eclectic dar bun:). Credinta merge inaintea vindecarii iar orgoliul inaintea caderii. 

Coach-ul implinit e cel care sta in spatele succesului oamenilor ce se regasesc prin el. Un slujitor al identitatii, al autenticitatii. O samanta care moare, de cele mai multe ori necunoscuta, ca sa dea rod prin numele altora.Junipero Serra a murit in Lumea Noua, in California spaniola, ce va deveni mexicana si apoi americana. Putina lume stie de el. Asa cum putina lume, aproape nimeni azi, nu mai stie cum il chema pe coach-ul lui Alexandru Cel Mare. Insa cumva toata lumea stie de Aristotel.

Dragos Birlea, Management & Life Coach 

Agora Consulting

Coaching de cariera Gimini Cine ne recomanda Cum crestem Unde ne gasiti

Elements CMS V8.0

CMS Login